ACHITAREA DAUNELOR MATERIALE SI MORALE – Sesizarea Avocatului Poporului, admisa de Inalta Curte (Document)
Lumea Banilor prezinta Decizia 5/2022 a Inaltei Curti de Casatie si Justitie condusa de Corina Corbu (foto) cu privire la achitarea daunelor morale/materiale pentru malpraxis.
Inalta Curte de Casatie si Justitie - Completul pentru solutionarea recursului in interesul legii, a luat in examinare recursul in interesul legii formulat de Avocatul Poporului cu privire la "interpretarea si aplicarea prevederilor art. 684 si art. 687 din Legea nr. 95/2006 privind reforma in domeniul sanatatii si ale art. 94 pct. 1 lit. k) si art. 95 pct. 1 din Codul de procedura civila, in sensul de a stabili competenta materiala de solutionare a cauzelor avand ca obiect obligarea pe temei delictual a paratilor la achitarea daunelor morale/materiale pentru malpraxis, in situatia in care a fost sau nu urmata procedura reglementata de dispozitiile art. 679-685 din Legea 95/2006 privind reforma in domeniul sanatatii".
Normele de drept intern care formeaza obiectul sesizarii Inaltei Curti de Casatie si Justitie
Codul de procedura civila
"Art. 94. - Judecatoriile judeca:
- in prima instanta, urmatoarele cereri al caror obiect este evaluabil sau, dupa caz, neevaluabil in bani:
(…)
k) orice alte cereri evaluabile in bani in valoare de pana la 200.000 lei inclusiv, indiferent de calitatea partilor, profesionisti sau neprofesionisti; (…)
Art. 95. - Tribunalele judeca:
- in prima instanta, toate cererile care nu sunt date prin lege in competenta altor instante;"Legea nr. 95/2006 privind reforma in domeniul sanatatii, republicata, cu modificarile si completarile ulterioare, denumita in continuare Legea nr. 95/2006
"Capitolul VI 'Procedura de stabilire a cazurilor de raspundere civila profesionala pentru medici, farmacisti si alte persoane din domeniul asistentei medicale'
Art. 679. - (1) La nivelul directiilor de sanatate publica judetene si a municipiului Bucuresti se constituie Comisia de monitorizare si competenta profesionala pentru cazurile de malpraxis, denumita in continuare Comisia.
(…)
Art. 683. - Comisia stabileste, prin decizie, daca in cauza a fost sau nu o situatie de malpraxis. Decizia se comunica tuturor persoanelor implicate, inclusiv asiguratorului, in termen de 5 zile calendaristice.
Art. 684. - (1) In cazul in care asiguratorul sau oricare dintre partile implicate nu este de acord cu decizia Comisiei, o poate contesta la instanta de judecata competenta, in termen de 15 zile de la data comunicarii deciziei.
(2) Procedura stabilirii cazurilor de malpraxis nu impiedica liberul acces la justitie potrivit dreptului comun. (…)
Capitolul VII "Dispozitii finale"
(…)
Art. 687. - Instanta competenta sa solutioneze litigiile prevazute in prezenta lege este judecatoria in a carei circumscriptie teritoriala a avut loc actul de malpraxis reclamat."
Orientarile divergente in practica judiciara
Intr-o prima orientare jurisprudentiala s-a apreciat ca, in situatia in care a fost urmata procedura reglementata de dispozitiile art. 679-685 din Legea nr. 95/2006, competenta materiala de solutionare a cauzelor avand ca obiect obligarea pe temei delictual a paratilor la achitarea daunelor morale/materiale pentru malpraxis revine judecatoriei.
In cea de a doua orientare jurisprudentiala s-a apreciat ca, daca victima alege sesizarea directa a instantei de judecata, competenta se stabileste potrivit regulilor de drept comun, norma instituita de alin. (2) al art. 684 din Legea nr. 95/2006 derogand de la regulile de competenta cu caracter special prevazute de art. 687 din acelasi act normativ.
In acest sens s-a argumentat ca din interpretarea dispozitiilor art. 94 pct. 1 lit. k) si art. 95 pct. 1 din Codul de procedura civila rezulta ca, in functie de criteriul valoric, cererile evaluabile in bani, cu o valoare de pana la 200.000 lei inclusiv, indiferent de calitatea partilor, sunt in competenta de solutionare in prima instanta a judecatoriei, iar cele ce depasesc acest prag valoric revin spre competenta tribunalului.
Ca atare, s-a retinut faptul ca, in situatia in care victima cazului de malpraxis alege sesizarea directa a instantei de judecata, competenta se stabileste potrivit regulilor de drept comun, deoarece norma instituita de alin. (2) al art. 684 din Legea nr. 95/2006 deroga de la regula de competenta cu caracter special prevazuta de art. 687 din Legea nr. 95/2006.
Recunoasterea de catre insasi legea speciala a posibilitatii sesizarii instantei de judecata, potrivit dreptului comun, semnifica faptul ca urmarea procedurii administrative prealabile, si anume sesizarea Comisiei, nu este obligatorie si ca, odata introdusa o actiune potrivit dreptului comun, acesteia i se aplica normele legale generale referitoare la competenta materiala si teritoriala.
In urma analizarii dosarului, Inalta Curte a admis sesizarea Avocatului Poporului.
Iata decizia Inaltei Curti:
"Admite recursul in interesul legii formulat de Avocatul Poporului si, in consecinta, stabileste ca:
In interpretarea si aplicarea unitara a prevederilor art. 684 si 687 din Legea nr. 95/2006 si ale art. 94 pct. 1 lit. k) si art. 95 pct. 1 din Codul de procedura civila, competenta materiala de solutionare a cauzelor avand ca obiect obligarea pe temei delictual a paratilor la achitarea daunelor materiale si/sau morale pentru malpraxis, in situatia in care nu a fost urmata procedura reglementata de dispozitiile art. 679-685 din Legea nr. 95/2006, apartine judecatoriei.
Obligatorie, potrivit dispozitiilor art. 517 alin. (4) din Codul de procedura civila”.
Iata pasaje din decizia Inaltei Curti, pe care o atasam la finalul articolului:
"Astfel cum rezulta din expunerea de motive care a insotit Legea nr. 95/2006, realizarea unui sistem de sanatate modern, din punctul de vedere al practicii medicale, si eficient, din punct de vedere economic, compatibil cu sistemele de sanatate din Uniunea Europeana, este conditionata in mod nemijlocit de realizarea unui cadru normativ coerent si unitar. Legea nr. 95/2006 a fost, asadar, adoptata in considerarea acestor majore deziderate, fiind vorba despre un act normativ care cuprinde 21 de titluri, insumand in prezent un numar de 944 de articole.
Examinarea continutului acestei legi trimite la concluzia ca este destinata sa reglementeze o categorie particulara de relatii sociale, si anume cele din domeniul sanatatii, ea avand deci un domeniu de aplicare specific si, pe cale de consecinta, limitat. In acelasi timp, este evident caracterul amplu si complex al acestui act normativ, in sfera lui de reglementare aflandu-se, intre altele, stabilirea principiilor de baza ale activitatii de sanatate publica; stabilirea modului de organizare si functionare a institutiilor furnizoare de sanatate publica, in relatie cu determinarea responsabilitatilor in materie ale autoritatilor centrale, regionale si locale; definirea si configurarea programelor nationale de sanatate; reglementarea asistentei medicale primare, a sistemului national de asistenta medicala de urgenta si de prim ajutor calificat, a asistentei medicale comunitare si stabilirea regimului juridic al activitatii de prelevare si transplant de organe; organizarea si functionarea asistentei medicale spitalicesti; organizarea si functionarea sistemului de asigurari sociale de sanatate; stabilirea regimului de exercitare a profesiei de medic, a celei de medic dentist si a celei de farmacist; organizarea si functionarea colegiului medicilor, a colegiului medicilor dentisti si a colegiului farmacistilor.
Diversitatea si complexitatea raporturilor si situatiilor juridice reglementate de Legea nr. 95/2006 au condus inclusiv la adoptarea de catre legiuitor a unor solutii diferentiate in ce priveste accesul la justitie al partilor interesate, prin unele dispozitii ale legii fiind stabilite competente materiale diferite, adaptate particularitatilor situatiilor juridice supuse reglementarii.
Doar exemplificativ, este de mentionat ca uneori Legea nr. 95/2006 se refera la 'instante judecatoresti legal competente' (art. 360) sau la 'instante judecatoresti competente' [art. 468, 553, 643, art. 673 alin. (2)], ceea ce subintelege ca in aceste cazuri devin aplicabile normele de drept comun privitoare la competenta; alteori, unele categorii de litigii sunt date in competenta 'instantei de contencios administrativ' [art. 410/2, 459, art. 542 alin. (7), art. 585/5 alin. (1)]; in unele situatii este evocat generic dreptul partii la 'actiune in justitie' (art. 415, 513, 590), fara alte detalieri sau precizari; intr-o situatie legea se refera la 'judecatoria in a carei raza teritoriala s-a savarsit contraventia' [art. 936 alin. (2)]; alteori, este evocat dreptul partilor de a se adresa unei 'Comisii centrale de arbitraj' [art. 307 alin. (1)].
Subsumat aceleiasi intentii de a asigura un cadru normativ pentru toate categoriile de raporturi sociale din domeniul sanatatii, prin titlul XVI al Legii nr. 95/2006 este reglementata 'Raspunderea civila a personalului medical si a furnizorului de produse si servicii medicale, sanitare si farmaceutice'.
Raspunderea civila
Cu privire la raspunderea civila a personalului medical, art. 653 din Legea nr. 95/2006 defineste, in cuprinsul alin. (1) lit. b), malpraxisul ca fiind 'eroarea profesionala savarsita in exercitarea actului medical sau medico-farmaceutic, generatoare de prejudicii asupra pacientului, implicand raspunderea civila a personalului medical si a furnizorului de produse si servicii medicale, sanitare si farmaceutice'.
Capitolul VI (art. 679-685) al titlului XVI al Legii nr. 95/2006 reglementeaza, potrivit titulaturii sale, 'Procedura de stabilire a cazurilor de raspundere civila profesionala pentru medici, farmacisti si alte persoane din domeniul asistentei medicale', acesta prevazand, in chiar primul sau articol (679), ca 'La nivelul directiilor de sanatate publica judetene si a municipiului Bucuresti se constituie Comisia de monitorizare si competenta profesionala pentru cazurile de malpraxis, denumita in continuare Comisia'.
Potrivit alin. (2) al art. 679 din Legea nr. 95/2006, Comisia are in componenta reprezentanti ai directiilor de sanatate publica judetene si, respectiv, ai municipiului Bucuresti, casei judetene de asigurari de sanatate, colegiului judetean al medicilor, colegiului judetean al medicilor dentisti, colegiului judetean al farmacistilor, ordinului judetean al asistentilor si moaselor din Romania, un expert medico-legal, sub conducerea unui director adjunct al directiei de sanatate publica judetene, respectiv a municipiului Bucuresti.
Potrivit prevederilor art. 681 din Legea nr. 95/2006, Comisia poate fi sesizata de:
'a) persoana sau, dupa caz, reprezentantul legal al acesteia, care se considera victima unui act de malpraxis savarsit in exercitarea unei activitati de preventie, diagnostic si tratament;
b) succesorii persoanei decedate ca urmare a unui act de malpraxis imputabil unei activitati de preventie, diagnostic si tratament'.
In sensul prevederilor art. 683 din legea anterior mentionata, Comisia stabileste, prin decizie, daca in cauza a fost sau nu o situatie de malpraxis.
Corelativ, art. 684 din Legea nr. 95/2006 prevede ca
'(1) In cazul in care asiguratorul sau oricare dintre partile implicate nu este de acord cu decizia Comisiei, o poate contesta la instanta de judecata competenta, in termen de 15 zile de la data comunicarii deciziei.
(2) Procedura stabilirii cazurilor de malpraxis nu impiedica liberul acces la justitie potrivit dreptului comun'.
Titlul XVI al Legii nr. 95/2006 contine si un capitol (VII) intitulat 'Dispozitii finale', in care, prin art. 687, se arata ca 'Instanta competenta sa solutioneze litigiile prevazute in prezenta lege este judecatoria in a carei circumscriptie teritoriala a avut loc actul de malpraxis reclamat'.
Dispozitiile de drept comun
In ce priveste dispozitiile de drept comun in materia competentei materiale a judecatoriilor si tribunalelor, sunt de interes, in prezentul recurs in interesul legii, dispozitiile art. 95 pct. 1 din Codul de procedura civila, potrivit carora tribunalele sunt inzestrate cu plenitudine de competenta pentru judecata in prima instanta, afara de cazurile in care legea ar stabili expres altfel: 'Tribunalele judeca, in prima instanta, toate cererile care nu sunt date prin lege in competenta altor instante'. In relatie cu aceasta parte finala a textului legal, este necesar a avea in vedere si prevederile art. 94 pct. 1 lit. k) din Codul de procedura civila, privitoare la competenta materiala a judecatoriilor: judecatoriile judeca 'orice alte cereri evaluabile in bani in valoare de pana la 200.000 lei inclusiv, indiferent de calitatea partilor, profesionisti sau neprofesionisti'.
Rezulta, asadar, ca, din perspectiva dreptului comun al competentei materiale, judecatoriile judeca in prima instanta cererile evaluabile in bani in valoare de pana la 200.000 lei inclusiv, indiferent de calitatea partilor, profesionisti sau neprofesionisti; cand insa valoarea unei asemenea cereri depaseste 200.000 lei, cererea intra in competenta de prima instanta a tribunalului.
In acelasi timp, rezulta si ca, atunci cand legiuitorul a gasit oportun sa instituie, prin norme speciale, unele derogari de la aceste norme comune (generale) in materie de competenta, stabilind ca judecata anumitor categorii de procese sau cereri apartine altor instante decat cele la care se refera normele de drept comun cuprinse in Codul de procedura civila, respectivele norme speciale, in considerarea caracterului lor de norme de exceptie, se vor aplica in mod prioritar, ca forma de manifestare a regulii specialia generalibus derogant (legea speciala deroga de la cea generala).
Practica neunitara
Practica neunitara care a determinat promovarea prezentului recurs in interesul legii priveste in stabilirea in mod diferit a instantei competente material sa solutioneze cauzele avand ca obiect obligarea, pe temei delictual, a paratilor la achitarea daunelor morale/materiale pentru malpraxis, in situatia in care nu a fost urmata procedura reglementata de dispozitiile art. 679-685 din Legea nr. 95/2006. Intr-o prima opinie s-a apreciat ca judecatoria este instanta competenta a solutiona toate actiunile in raspundere civila delictuala pentru malpraxis, independent de imprejurarea ca victima s-a adresat sau nu comisiei administrative.
Principalul argument in sustinerea acestei solutii a fost acela al unitatii de reglementare in raport cu identitatea obiectului litigiilor, fapta ilicita avand acelasi izvor, un act de malpraxis, indiferent de calea aleasa de victima. S-a sustinut ca Legea nr. 95/2006 constituie o norma speciala ce are prioritate de aplicare atunci cand vine in concurs cu norma generala, iar art. 687 din Legea nr. 95/2006 stabileste cu titlu general ca toate litigiile prevazute de Legea nr. 95/2006 vor fi solutionate de catre judecatorie, conform principiului de drept general potrivit caruia acolo unde legea nu distinge, nici interpretul nu trebuie sa distinga.
In cea de-a doua opinie s-a optat pentru stabilirea competentei materiale, in situatiile in care victima nu s-a adresat Comisiei administrative, in favoarea judecatoriei sau tribunalului, in functie de criteriul valoric reglementat de art. 94 din Codul de procedura civila. In sustinerea solutiilor s-a aratat ca norma instituita de alin. (2) al art. 684 din Legea nr. 95/2006 este distincta de regulile de competenta cu caracter special prevazute de art. 687, astfel ca, odata introdusa o actiune potrivit dreptului comun, acesteia i se aplica normele legale generale referitoare la competenta materiala si teritoriala a instantelor.
Examinarea dispozitiilor legale mai sus evocate ingaduie unele concluzii utile sub aspectul dezlegarii problemei de drept care face obiectul prezentului recurs in interesul legii.
Ca forma particulara a raspunderii civile profesionale, raspunderea pentru malpraxis reprezinta cauza unor cereri in justitie care au ca obiect repararea prejudiciilor materiale si/sau morale rezultate din erorile profesionale savarsite in exercitarea actului medical sau medico-farmaceutic, erori prejudiciabile pentru pacient. Cand repararea prejudiciului imbraca forma unei cereri in acordarea de despagubiri banesti, aceste cereri apartin, cu evidenta, categoriei cererilor in justitie evaluabile in bani.
In situatiile in care nu este posibila, in sensul prevederilor art. 673 alin. (1) din Legea nr. 95/2006, stabilirea pe cale amiabila a despagubirilor, legea ii/le recunoaste pacientului prejudiciat (personal sau, dupa caz, prin reprezentatul sau legal) ori, in cazul decesului acestuia, succesorilor sai, dreptul de opta:
1. fie pentru sesizarea Comisiei de monitorizare si competenta profesionala pentru cazurile de malpraxis ('Comisia'), pentru ca aceasta sa stabileasca, prin decizie, daca a existat sau nu o situatie de malpraxis;
2. fie pentru sesizarea directa a instantei de judecata, potrivit dreptului comun, ca forma de manifestare a liberului acces la justitie, deci fara ca in prealabil sa existe o sesizare a Comisiei.
Potrivit art. 673 alin. (1) din Legea nr. 95/2006, '(1) Despagubirile se pot stabili pe cale amiabila, in cazurile in care rezulta cu certitudine raspunderea civila a asiguratului'.
Interpretarea literala
Interpretarea literala a prevederilor legale evocate evidentiaza ca, desi fundamentul raspunderii civile ramane acelasi - afirmata existenta a unui caz de malpraxis -, elementul de diferentiere este reprezentat, in functie de optiunea partii, de (ne)parcurgerea procedurii prealabile de verificare inaintea Comisiei. Dintr-o asemenea perspectiva pot fi identificate doua categorii de litigii pe care, subsumat repararii prejudiciilor cauzate prin malpraxis, legea le recunoaste si evoca: prima, reprezentata de litigiile care debuteaza cu sesizarea Comisiei, investind-o cu cercetarea cauzei in scopul de a stabili existenta sau inexistenta situatiei de malpraxis. In acest caz, sesizarea instantei de judecata, desi posibila, are caracter subsecvent, fiind necesar a se epuiza procedura inaintea Comisiei, procedura finalizata prin adoptarea unei decizii de catre aceasta; a doua, reprezentata de litigiile in care partea alege sa nu sesizeze Comisia, introducand actiune civila direct la instanta de judecata.
In ambele categorii de situatii, toate elementele de caracterizare a litigiului sunt identice: partea reclamanta afirma existenta unui caz de malpraxis, deci a unei erori profesionale savarsite in exercitarea actului medical sau medico-farmaceutic, generatoare de prejudicii pentru pacient, implicand raspunderea civila a personalului medical si/sau a furnizorului de produse si servicii medicale, sanitare si farmaceutice. Prin urmare, elementele care configureaza raspunderea civila delictuala (fapta, vinovatie, prejudiciu si legatura de cauzalitate intre fapta si prejudiciu) sunt aceleasi, organul investit de autorul cererii de sesizare, fie ca este Comisia, fie direct instanta de judecata, avand de realizat, ca efect al investirii sale, aceleasi verificari si analize in ce priveste existenta sau inexistenta faptei de malpraxis.
In consecinta celor de mai sus devine, asadar, posibila concluzia ca in planul dreptului material litigiile sunt identice, acestea implicand aceeasi problematica juridica, in vreme ce in plan procedural elementul de diferenta este reprezentat de sesizarea prealabila a Comisiei (cand autorul sesizarii opteaza pentru aceasta), ramanand ca partea nemultumita de decizia Comisiei sa sesizeze apoi instanta de judecata, sau, dimpotriva, de sesizarea directa a instantei de judecata. Acest element de diferentiere procedurala trimite prin el insusi, intr-o suficienta masura, la concluzia ca prevederile art. 684 din Codul de procedura civila au in vedere doua categorii de litigii, iar nu una singura.
Prin raportare la aceste elemente de asemanare, respectiv de diferenta - cu corolarul ca exista doua categorii de litigii - trebuie intelese si prevederile art. 687 din Legea nr. 95/2006, potrivit carora, asa cum s-a aratat deja prin cele ce preced, 'Instanta competenta sa solutioneze litigiile prevazute in prezenta lege este judecatoria in a carei circumscriptie teritoriala a avut loc actul de malpraxis reclamat'.
Sintagma 'litigiile prevazute de prezenta lege' utilizata de legiuitor ar viza, asadar, ambele categorii de litigii a caror existenta trebuie recunoscuta in temeiul dispozitiilor art. 684 din Legea nr. 95/2006, ceea ce inseamna ca, atat in cazul in care partea reclamata a preferat sa sesizeze mai intai Comisia, cat si in cazul in care partea a optat pentru investirea directa a instantei de judecata, competenta de solutionare in prima instanta ii apartine judecatoriei in a carei circumscriptie teritoriala s-a savarsit actul de malpraxis. O asemenea interpretare se constituie intr-o premisa a unei rezolvari unitare a acestor categorii de litigii, implicand un tratament egal pentru partile interesate, cata vreme in ambele categorii de situatii problematica de drept material supusa verificarii jurisdictionale ramane aceeasi.
Daca s-ar considera, precum in una dintre opiniile exprimate in jurisprudenta, ca sintagma 'nu impiedica liberul acces la justitie potrivit dreptului comun' devoaleaza intentia legiuitorului de a plasa litigiile intemeiate pe afirmarea unei fapte de malpraxis, dar in legatura cu care partea a preferat sa nu parcurga procedura inaintea Comisiei, ci sa sesizeze direct instanta de judecata, fie in competenta de prima instanta a judecatoriei [atunci cand valoarea pretentiilor este de pana la 200.000 lei inclusiv, in sensul prevederilor art. 94 pct. 1 lit. k) din Codul de procedura civila], fie in aceea a tribunalelor (atunci cand aceasta valoare depaseste 200.000 lei), s-ar ajunge la situatia in care un litigiu unitar in planul problematicii de drept material pe care o ridica sa fie solutionat de instante diferite in considerarea unui element de particularitate exterior si, in planul verificarii jurisdictionale ce trebuie realizata si al problematicii de drept substantial ridicate, irelevant: sesizarea de catre partea interesata a Comisiei sau, dimpotriva, actiunea directa la instanta de judecata.
Optiunea legiuitorului
O astfel de interpretare ar face dificil de inteles optiunea legiuitorului, cata vreme instituirea unui tratament juridic diferentiat trebuie sa aiba o justificare rationala si juridica suficienta. Or, in conditiile in care, asa cum s-a mentionat mai sus, problematica juridica de interes este, in ambele categorii de situatii, aceeasi, o partajare a competentei intre judecatorie si tribunal prin raportare la optiunea partii de a sesiza ori nu Comisia, astfel incat sa poata fi activat criteriul valoric - ca manifestare a 'dreptului comun'- in angajarea competentei judecatoriei sau a tribunalului, risca sa afecteze caracterul uniform al solutiei avute in vedere de legiuitor cu privire la competenta.
Pe cale de consecinta, trebuie considerat, prin intemeiere pe interpretarea literala si sistematica a dispozitiilor art. 684 si 687 din lege si, totodata, in conditiile unei corecte puneri in relatie a acestor prevederi legale, ca prin vointa legiuitorului ii revine judecatoriei competenta de a solutiona in prima instanta toate categoriile de litigii ce au drept cauza a cererii afirmata savarsire a unui act de malpraxis. Sintagma 'litigiile prevazute de prezenta lege' utilizata in cuprinsul art. 687 are un caracter deopotriva conclusiv si integrator, aceasta absorbind toate categoriile de litigii generate de malpraxis pe care legea le recunoaste in sensul art. 684 din Legea nr. 95/2006, indiferent de (in)existenta unei sesizari prealabile a Comisiei de catre partea interesata si de parcurgerea procedurii inaintea acesteia.
In favoarea acestei interpretari pledeaza si un argument de topografie: dispozitiile art. 687 din Legea nr. 95/2006 fiind cuprinse in capitolul VII, intitulat 'Dispozitii finale', al titlului XVI, devine posibila concluzia ca instituirea, prin aceste dispozitii legale, a competentei judecatoriei de a solutia litigiile prevazute de aceasta lege (adica, altfel spus, toate categoriile de litigii pe care un act de malpraxis le poate genera) evidentiaza ca pentru aceste categorii particulare de actiuni in justitie competenta de prima instanta a judecatoriei este plenara.
Criteriul valoric de departajare intre competenta judecatoriei si cea a tribunalului, aplicabil in dreptul comun, este, de aceasta data, abandonat in considerarea unei ratiuni pe care, desi nu o afirma explicit, legiuitorul o subintelege: instituirea unei solutii legale unitare atunci cand problematica juridica dedusa judecatii este, ea insasi, unica si unitara. In fine, aceasta concluzie nu poate fi schimbata nici de argumentul potrivit caruia art. 684 alin. (2) din lege dispune ca procedura stabilirii cazurilor de malpraxis nu impiedica liberul acces la justitie potrivit dreptului comun.
Este de remarcat, sub acest aspect, ca sintagma 'nu impiedica liberul acces la justitie potrivit dreptului comun' are vocatia generalitatii, legiuitorul neintelegand sa limiteze enuntul printr-o formulare precum 'nu impiedica liberul acces la justitie potrivit dreptului comun in materia competentei instantelor judecatoresti'. Astfel fiind, trebuie considerat ca expresia intrebuintata de lege si-a propus sa inglobeze, cu caracter general, si alte aspecte privitoare la desfasurarea judecatii cuprinse in Codul de procedura civila, inteles ca sediu al normelor de drept comun in materie procesual-civila, in consonanta cu prevederile art. 2 alin. (1) din Codul de procedura civila: 'Dispozitiile prezentului cod constituie procedura de drept comun in materie civila'.
Rezulta deci ca prevederile art. 684 alin. (2) din Legea nr. 95/2006, atunci cand evoca si recunosc liberul acces la justitie potrivit dreptului comun, vizeaza, la nivel general, toate aspectele judecatii, fara a-si limita obiectul de reglementare la chestiunile de competenta. Mai mult, interpretarea literala si cea sistematica a dispozitiilor privitoare la procedura legala asociata malpraxisului trimit, dupa cum s-a aratat mai sus, la concluzia ca, in ce priveste competenta materiala, judecatoria este inzestrata cu plenitudine de competenta, in virtutea faptului ca prevederile art. 687 din Codul de procedura civila au caracter de norme speciale in materie de competenta. Or, este de principiu ca in relatia norma generala (de drept comun) - norma speciala, aceasta din urma beneficiaza de preeminenta in aplicare, ceea ce inseamna ca, in limitele celor stabilite prin ipoteza sa, respectivele aspecte se supun dispozitiilor ei, iar nu normei (legii) de drept comun.
Consecinta acestor asertiuni este ca, in chestiunea de drept dedusa Inaltei Curti de Casatie si Justitie pe calea prezentului recurs in interesul legii, competenta judecatoriei in a carei circumscriptie teritoriala a avut loc actul de malpraxis, indiferent de valoarea pretentiilor deduse judecatii, aflandu-se stabilita printr-o norma speciala (art. 687 din Legea nr. 95/2006), trimiterea la dreptul comun continuta in prevederile art. 684 alin. (2) nu ar mai putea privi si determinarea instantei competente, cata vreme aceasta isi are reglementare in respectiva norma speciala. Astfel spus, dispozitiile art. 687, prevalente fiind, sustrag chestiunile privitoare la competenta din sfera de aplicare a prevederilor art. 684 alin. (2) din Legea nr. 95/2006 si, implicit, a celor din Codul de procedura civila care alcatuiesc dreptul comun al competentei instantelor judecatoresti, in concret a prevederilor art. 94 pct. 1 lit. k) si art. 95 pct. 1 din Codul de procedura civila”.
