Un guvern nou într-o lume care nu așteaptă
Adrian Năstase
Învestirea guvernului Luca Niculescu încheie o lungă perioadă de blocaj politic. Este un început necesar. Dar voturile din Parlament nu șterg facturile acumulate în economie și nici nu rezolvă dificultățile care ne așteaptă. Noul guvern primește o marjă de acțiune îngustă, într-un moment în care România are nevoie de decizii cu bătaie lungă.
Prima probă va fi bugetul pentru 2027. Corectarea deficitului trebuie făcută într-o economie slăbită, cu presiuni asupra veniturilor populației și cu riscul scumpirii finanțării statului. A reduce deficitul exclusiv prin comprimarea consumului și a investițiilor poate însemna să slăbești tocmai economia din care aștepți venituri bugetare mai mari. România are nevoie de disciplină financiară, dar și de un răspuns la întrebarea: din ce vom produce mai mult?
Înaintea oricărei discuții despre noi impozite, ar trebui să observăm că românii suportă deja o „taxă” care nu apare în Codul fiscal: deprecierea leului.
La 20 octombrie, cursul anunțat de BNR era de 5,3285 lei pentru un euro. Pentru cei care au venituri în lei și obligații în euro, diferența de curs reprezintă o cheltuială suplimentară cât se poate de reală. O rată de 500 de euro costă 2.500 de lei la un curs ipotetic de 5 lei și 2.665 de lei la 5,33 lei. Aceeași obligație, încă 165 de lei de plătit lunar.
Nu este, în sens juridic, un impozit și nici diferența nu intră automat în vistieria statului. Dar, pentru bugetul familiei, efectul seamănă: rămân mai puțini bani pentru celelalte nevoi.
Creditele în valută, chiriile și contractele raportate la euro sunt afectate direct. Importurile și costurile de producție transmit mai departe presiunea cursului. În energie, mecanismul depinde de achiziții, contracte și reglementări; nu toate facturile de electricitate sau gaze sunt indexate automat în euro. Totuși, o monedă mai slabă poate adăuga presiune asupra costurilor, pe care consumatorul ajunge să o resimtă.
De aceea, promisiunea „nu mai creștem taxele” trebuie judecată și prin ceea ce se întâmplă cu puterea de cumpărare. Stabilitatea politică, credibilitatea bugetului și protejarea investițiilor au consecințe directe asupra vieții cotidiene.
Există și tentația unei soluții aparent ușoare: majorarea, în continuare, a impozitelor și taxelor pe proprietate. Pentru administrație, proprietatea este o bază de impozitare comodă: este vizibilă, înregistrată și nu poate pleca din țară. Pentru cetățean însă, apartamentul în care locuiește nu reprezintă neapărat o sursă de venit din care să poată plăti obligații tot mai mari.
Într-o țară în care proprietatea asupra locuinței este atât de răspândită, o asemenea măsură ar lovi inclusiv pensionarii și familiile cu venituri modeste. Mulți au devenit proprietari printr-un efort de o viață. Valoarea locuinței nu înseamnă că au și bani disponibili în cont. O majorare consistentă a impozitului va fi percepută, firesc, drept o recuperare pe altă cale a creșterilor de pensii și salarii: statul oferă cu o mână și ia înapoi cu cealaltă.
Presiunea s-ar putea transmite și asupra chiriașilor. Proprietarii ar încerca să transfere costurile suplimentare în chirii, în măsura în care piața le permite. În orașele în care locuirea apasă deja greu asupra veniturilor, rezultatul ar fi o dificultate suplimentară pentru tineri și pentru familiile care nu își permit să cumpere o locuință. Comparația relevantă cu celelalte țări europene trebuie făcută și prin raportarea chiriilor la salariile locale, nu doar prin compararea sumelor în euro.
O reformă a impozitării proprietății trebuie să țină seama de capacitatea de plată și de diferența dintre locuința de domiciliu și proprietățile care produc venituri. Altfel, sub denumirea unei reforme fiscale, riscăm să introducem încă o formă de reducere a venitului disponibil și să agravăm problema accesului la locuire.
Consider un lucru foarte bun faptul că USR nu mai face parte din guvern. În opinia mea, această schimbare oferă posibilitatea depășirii unui stil politic în care certitudinea propriei superiorități a ținut prea des loc de negociere. Dar absența unui partid nu produce, singură, o guvernare mai bună. Cei care își asumă acum răspunderea trebuie să demonstreze că pot construi și că pot corecta.
Schimbarea ar trebui să deschidă și o reflecție asupra politicii externe.
Privind tabloul general, văd relații insuficient valorificate cu China, relații profund deteriorate cu Rusia și o relație cu Statele Unite care are nevoie de mai multă substanță politică și de mai multă încredere. Acesta este diagnosticul meu asupra spațiului nostru de dialog. Parteneriatele oficiale trebuie întreținute prin contacte, inițiative și rezultate.
În raport cu Rusia, războiul împotriva Ucrainei și riscurile de securitate din regiunea Mării Negre constituie realități pe care România nu le poate ignora. Tocmai gravitatea lor impune o diplomație competentă, capabilă să susțină ferm interesele de securitate și să înțeleagă ce se negociază în jurul nostru.
Mă preocupă perspectiva unei „noi Yalte”: posibilitatea ca Statele Unite, China și Rusia să caute înțelegeri asupra unor dosare majore, cu efecte asupra unor țări care nu participă la discuție. Nu afirm că există un acord tripartit de împărțire a lumii. Vorbesc despre un risc și despre obligația de a ne pregăti pentru el.
Dacă marile puteri își vor negocia interesele, România trebuie să aibă capacitatea de a-și formula propriile interese și de a le face auzite. Apartenența la UE și NATO ne oferă instrumente esențiale. Folosirea lor cere însă inițiativă diplomatică, relații bilaterale cultivate și capacitate de analiză la București.
Nici capitalele europene nu ne pot furniza toate răspunsurile. Franța traversează tulburări sociale și dificultăți bugetare, iar Italia și Spania cunosc, la rândul lor, proteste alimentate de costul vieții. Germania este supusă unor presiuni politice și economice importante. Situațiile diferă, dar mesajul comun este limpede: principalele puteri europene sunt absorbite de propriile vulnerabilități.
În acest context, cred că NOI trebuie să participăm la reevaluarea funcționării Uniunii Europene. Să venim cu propuneri despre competitivitate, energie, agricultură, coeziune și modul în care se iau deciziile. După aproape două decenii de apartenență, România trebuie să aibă ambiția de a influența agenda europeană.
Pregătirea alegerilor europene din 2029 ar trebui să înceapă acum: prin selectarea unor oameni competenți, prin definirea priorităților și prin construirea alianțelor care pot transforma aceste priorități în decizii. Cred că suntem de acord – pentru unii dintre europarlamentarii români, a fost vorba doar de o sinecură.
La fel de urgent este viitorul buget european pentru 2028–2034, aflat deja pe agenda instituțiilor europene. România trebuie să urmărească atent resursele pentru coeziune, agricultură și infrastructură, condițiile de acces și capacitatea proprie de a folosi banii. Interesele noastre se apără în timpul negocierilor.
În domeniul mediului, ar trebui să participăm activ la corectarea exceselor birocratice și a obligațiilor disproporționate. Protecția mediului are nevoie de sprijin social, de tehnologii accesibile și de termene realiste. Fermierii, industria și gospodăriile trebuie să poată susține tranziția. O politică ale cărei costuri sunt ignorate riscă să compromită chiar obiectivele pe care le proclamă.
Noul guvern va fi judecat după buget, prețuri și investiții. Dar și după capacitatea de a reda României inițiativa. Avem nevoie de o guvernare care să gestioneze urgențele și să pregătească locul țării într-o ordine internațională în schimbare.
Lumea nu ne așteaptă să ne încheiem disputele interne. Iar pilotul automat nu ține loc de strategie.
Foto si text:: adriannastase,ro
